Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, a pronunțat recent o soluție de speță în procedura camerei preliminare, oferind o motivare care, prin nivelul de înaltă calitate al argumentației juridice, consacră dincolo de orice dubiu interpretarea corect procedurală a noțiunii de „probe și mijloace de probă” în sensul art. 328 alin. 1 teza I C.pr.pen., reglementând conținutul rechizitoriului, cu trimitere și la dispozițiile art. 327 alin. 1 lit. a) C.pr.pen. și art. 103 alin. 1 C.pr.pen.
Într-o cauză având ca obiect presupuse infracțiuni de evaziune fiscală, spălare a banilor, grup infracțional organizat și delapidare, având asociat un prejudiciu important, ÎCCJ a admis contestația declarată de societatea și administratorul acesteia, asistați de o echipa de avocați din cadrul „Budușan și Asociații” SPARL, și a constatat neregularitatea actului de sesizare întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Combatere a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT).
Pentru a dispune astfel, instanța supremă a statuat (inter alia) că indicarea probelor și mijloacelor de probă care susțin teza acuzării presupune trimiteri explicite, punctuale, atât la elementele faptice care au fundamentat concluzia procurorului că există o faptă prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăția prevăzută de lege de către persoana inculpată, cât și la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obținute aceste elemente. Întinderea acestor trimiteri sau explicații depinde de particularitățile cauzei, fiind însă esențial ca rechizitoriul să indice suportul probator, direct sau indirect, al elementelor esențiale, obiective și subiective, circumscrise conținutului legal al infracțiunii, astfel încât acuzatul să poată înțelege cât mai exact baza probatorie a acuzației și, eventual, în deplină cunoștință de cauză, să o poată contesta în fața instanței de judecată.
Astfel, pentru a fi regulamentar întocmit, rechizitoriul trebuie să cuprindă, alături de celelalte mențiuni obligatorii, evidențierea și analiza probelor pe care se fundamentează soluția de trimitere în judecată, nefiind suficientă enumerarea mijloacelor de probă, ci fiind necesară indicarea, în chiar actul de sesizare, în legătură cu fiecare acuzație în parte, prin evaluarea întregului material probator, nu numai al probelor în acuzare, astfel încât să se cunoască, încă de la momentul sesizării, care sunt motivele pentru care acuzarea a considerat relevante și importante pentru susținerea actului de trimitere în judecată numai anumite probe și de ce le-a ignorat pe altele. Nu este acceptabil ca instanța să stabilească fapta pe baza probelor enumerate, respectiv, prin extragerea sau deducerea elementelor factuale din materialul probator, pentru că în această manieră, funcțiile judiciare se inversează, procurorul fiind cel care trebuie să stabilească fapta pentru care dispune trimiterea în judecată și să stabilească acuzația.
În egală măsură, rechizitoriul apare ca neregulamentar întocmit în lipsa unui examen propriu al procurorului în evaluarea materialului probator, evidențiat nu numai prin preluarea conținutului unor rapoarte de constatare sau a unora dintre declarații sau interceptări, ci și prin lipsa de corelare a fiecărei acuzații cu probele din dosar.
Urmare a constatărilor instanței supreme, anterior rezumate, DIICOT a solicitat restituirea cauzei la parchet, pentru refacerea urmăririi penale, instanța pronunțând o soluție în consecință.
(Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, dosar nr. 117/42/2018/a1, Încheierea din 21.11.2023, Încheierea din 2.02.2024, definitive).
