Ovidiu BUDUȘAN, Liana IACOB
Axiomatic, în sistemul român de drept, unificarea practicii judiciare rămâne un deziderat generat de necesitatea asigurării securităţii juridice, ca element al statului de drept (rule of law), prin evitarea pronunţării unor hotărâri divergente privind probleme identice.
Necesitatea unificării practicii instanțelor naționale a fost inclusă, între altele, în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, în rapoartele emise de Comisia Europeană reținându-se, pe lângă progresele realizate, spre exemplu, de către Înalta Curte de Casație și Consiliul Superior al Magistraturii, existența în continuare a obstacolelor în calea acestui deziderat: „responsabilitatea magistraților, dacă decid să se abată de la practica prestabilită, încă nu este clară: CSM trebuie să clarifice faptul că independența justiției nu poate reprezenta o scuză pentru practică neunitară[1]” .
În scopul unificării practicii, legiuitorul român a reglementat o serie de mecanisme care să asigure garantarea principiului securității juridice, a cărui premisă esențială o reprezintă interpretarea și aplicarea corectă și unitară a legii de către instanțele de judecată naționale.
Unul dintre aceste instrumente de unificare a practicii judiciare în materie penală este reprezentat de recursul în casație, cale extraordinară de atac introdusă în sistemul de drept român odată cu reforma legislativă din perioada 2010-2014, prin noul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010, în vigoare de la data de 1.02.2014.
În conformitate cu Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală, „recursul în casație urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este numai de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.”
Finalitatea recursului în casație în materie penală a fost, în continuare, detaliată în jurisprudența constituțională care s-a dezvoltat de la data intrării în vigoare a normelor de procedură. Astfel cum a reținut Curtea Constituțională a reținut (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016[2]), în sistemul Codului de procedură penală în prezent în vigoare „recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…) astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei”, iar „instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile.” În consecință, „recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept”. Ulterior, în Decizia nr. 651/2017[3], Curtea Constituțională a subliniat că „scopul recursului în casație” este acela de a „îndrepta anumite erori grave de drept comise în judecarea apelului”.
În concluzie, raportat la jurisprudența constituțională, se recunosc recursului în casație funcțiile esențiale de a asigura respectarea legii și uniformizarea jurisprudenței.
Asigurarea unei practici unitare reprezintă, totodată, o atribuție constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care derivă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit cu care „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Astfel, reglementarea recursului în casație în Codul de procedură penală, în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a urmărit să pună la dispoziție instanței supreme o modalitate eficientă, necesară, de realizare a atribuției constituționale de asigurare a aplicării unitare a legii.
În reglementarea inițială a recursului în casație, prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală din 1.07.2010, în redactarea sa inițială[4], legiuitorul a avut în vedere o plajă largă de erori grave de drept comise în judecarea apelului, de natură a fi îndreptate în realizarea atribuției constituționale a ÎCCJ, respectiv: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; 2. hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; 3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; 4. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 5. judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; 6. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 9. hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; 10. instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13. instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate; 14. instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
Ulterior însă, prin Legea nr. 255/2013 entru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale[5], art. 102, pct. 266, prevederile inițiale ale Legii nr. 135/2010 în materia recursului în casație au fost modificate în mod fundamental.
Concret, dintre cele 14 motive de recurs în casație prevăzute de Legea nr. 135/2010, 7 au fost redefinite drept motive pentru contestația în anulare (respectiv, 1) pronunțarea hotărârii de către un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, 2) compunerea nelegală a instanței sau existența unui caz de incompatibilitate, 3) judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie conform legii, 4) judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie conform legii, 5) ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, 6) instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă, 7) împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
În același timp, trei dintre motivele de recurs în casație inițial reglementate de Legea 135/2010 au fost abrogate, respectiv, „9. hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii”; 13. „instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate” și, respectiv, 14. „instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel”.
În consecință, au fost menținute numai 5 motive de recurs în casație, respectiv, „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Modificarea Legii nr. 135/2010 înainte de intrarea în vigoare, prin Legea nr. 255/2013, a avut la bază prevederile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[6], potrivit cu care „în situații temeinic justificate (…) actele normative de importanță și complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă și în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiția ca intervențiile propuse să intre în vigoare la aceeași dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ”, prin excepție de la dispozițiile alin. (1) al art. 58 din actul normativ, care instituie principiul că modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ se poate face numai după intrarea în vigoare a acestuia.
Normele de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000 au la bază și sunt menite să garanteze principiile constituționale de la art. 1 alin. (5) din Constituția României, în ceea ce privește supremația, dar și claritatea legii, ca element al statului de drept. Din această perspectivă, respectarea normelor de tehnică legislativă are implicații de natură constituțională, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența instanței de contencios constituțional[7].
După cum se cunoaște, în conformitate cu prevederile art. 603 alin. (1) din Legea nr. 135/2010, data intrării în vigoare a Codului de procedură penală urma a fi stabilită prin legea de punere în aplicare, iar dispozițiile art. 103 și, respectiv, 104 din Legea nr. 255/2013 au prevăzut intrarea simultană în vigoare a celor două acte normative la data de 1 februarie 2014. În egală măsură, noul Cod de procedură penală reprezenta un act complex, de importanță deosebită, astfel încât aceste două condiții prevăzute de Legea nr. 24/2000 sunt îndeplinite. O a treia condiție sine qua non, însă, pentru aplicarea situației de excepție de la art. 58 alin. 2 din Legea nr. 24/200 privește existența unei „situației temeinic justificate”, care să impună intervenția legiuitorului asupra unei legi anterior intrării sale în vigoare.
Situația temeinic justificată reprezintă, în mod firesc, o stare de fapt care face necesară intervenția emitentului asupra unui act normativ anterior intrării sale în vigoare, respectiv, care să susțină modificarea politicii legislative avute în vedere la adoptarea actului normativ asupra căruia s-a intervenit. Situația temenic justificată trebuie prezentată în Expunerea de motive a actului modificator, în conformitate cu prevederile Secțiunii a IV-a, Motivarea proiectelor de acte normative, din Legea nr. 24/2000, cu expunerea, între altele, de o manieră clară și explicativă, a cerințelor care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele și neconcordanțele reglementărilor în vigoare, cu evidențierea elementelor noi și referiri la documentele de politici publice.
Din această perspectivă, vom demonstra în continuare că Legea nr. 255/2013 este eminamente deficitară. Astfel, modificările operate asupra Legii nr. 135/2010 prin Legea nr. 255/2013 sunt justificate în Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 după cum urmează: „Noul Cod de procedură penală prevede că Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă toate recursurile în casație exercitate împotriva deciziilor pronunțate de curțile de apel (…) efectele acestei soluții legislative implică însă o creștere substanțială a competenței Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce va duce la o supraîncărcare a rolului instanței supreme”, iar „având în vedere aceste aspecte, modificările în materia recursului în casație au ca scop reconfigurarea motivelor de recurs în casație pentru a asigura specificul acestei căi extraordinare de atac și atribuirea rolului de unificare a practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, s-a redus numărul de motive ale recursului în casație, menținându-se în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție numai motivele ce vizează aspecte de fond”, iar „motivele ce vizează aspecte procedurale au fost eliminate din sfera recursului în casație și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind transformate în motive ale contestației în anulare” (sb. ns.)
Remarcăm, principial, faptul că Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 utilizează în mod incorect noțiunea de „competență” a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportându-se nu la atribuția de a soluționa calea extraordinară de atac, care rămâne a instanței supreme, ci la reglementarea motivelor (cazurilor) recursului în casație asupra cărora legiuitorul a înțeles să intervină.
În al doilea rând, Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 este incorectă, întrucât, contrar celor afirmate, nu toate motivele de recurs în casație avute în vedere de legiuitorul din 2010 în realizarea atribuției Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare au fost reluate în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare, astfel cum se susține (ori în cadrul altor căi de atac).
După cum am arătat anterior, au fost aborgate din sistemul reglementării dispozițiile originale ale art. 438 alin. (1) pct. 9, 13 și 14, respectiv: „hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii”; „instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate”; „instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel”.
Se constată că toate textele abrogate nu vizau aspecte strict procedurale (situația cazurilor de recurs în casație aborogate, dar preluate în cadrul motivelor de contestație în anulare), ci motive de fond de nelegalitate a hotărârilor judecătorești, necesar a fi reparate în scopul de a asigura respectarea legii, în condițiile în care aceste motive de nelegalitate vizează aspecte fundamentale care țin de garanțiile drepturilor fundamentale.
Concret, primul motiv astfel aborogat (art. 438 pct. 9 C.pr.pen., „hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii”) se referă la necesitatea motivării coerente a hotărârilor judecătorești, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție. Încă din anul 2005, Curtea Europeană a stipulat în jurisprudența sa (Hotărârea din 28.04.2005, Albina c./ României, M.O. nr. 1.049 din 25.11.2005) imperativul motivării hotărârilor judecătorești de către instanțele naționale.
Motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești și, totodată, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, obligativitatea unei motivări corespunzătoare fiind o condiție a procesului echitabil și o exigență de ordin constituțional, în temeiul art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenție, raportat la art. 20 din Constituția României. În mod necesar, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerente argumentele care au format în fapt și în drept convingerea instanței, raportat la susținerile părților și la normele de drept aplicabile, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport legal.
Al doilea motiv de recurs în casație aborogat (art. 438 pct. 13 C.pr.pen., „instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate”) viza, de asemenea, aspecte de legalitate a hotărârii judecătorești, tot din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, dar de această dată, a respectării dispozițiilor legale în materia legalității probelor, ca și suport al raționamentului judecătorului și, în cele din urmă, al unei hotărâri judecătorești legale și temeinice.
În sfârșit, ultimul motiv de recurs în casație abrogat (art. 438 pct. 14 C.pr.pen., „instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel”) viza, de asemenea, dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, în dimensiunea motivării hotărârii judecătorești care trebuie să se refere (chiar dacă nu în detaliu) la toate susținerile și argumentele părților (id., Albina c. România).
În mod esențial, abrogarea celor trei cazuei de recurs în casație inițial reglementate de lege apare ca fiind lipsită de motivare temeinică, în contra jurisprudenței Curții Constituționale, care a statuat că „din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi” (Decizia nr. 538/2018[8]). De asemenea, Curtea a statuat că „legiuitorul dispune de o marja larga de apreciere in domeniul admisibilitatii, al procedurii de judecata sau al configurarii cailor extraordinare de atac. In schimb, Curtea si-a manifestat tendinta de a stabili si dezvolta exigente constitutionale sporite in sensul asigurarii unei protectii efective a drepturilor si libertatilor fundamentale, integrate continutului normativ al art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constitutie, dupa caz, prin raportare la caile extraordinare de atac” (Decizia nr. 220/2019[9]).
Dimpotrivă, singurul temei invocat de legiuitorul din 2013 pentru modificarea politicii legislative pare a fi „ creștere substanțială a competenței [sic!] Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce va duce la o supraîncărcare a rolului instanței supreme”, care nu poate fi privit în mod obiectiv ca realizând o justificare temeinică în sensul normelor de tehnică legislativă.
Este, evident, atributul legiuitorului de a stabili și reglementa situațiile în care justițiabilii au deschis accesul la o cale extraordinară de atac. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a acordat legiuitorului o marjă de apreciere largă în domeniul admisibilității, a procedurii de judecată și al configurării căilor extraordinare de atac. Totuși, această atribuție nu este nici nelimitată și nici discreționară, ci, dimpotrivă, „Curtea constată tendința jurisprudenței sale recente de a stabili și dezvolta exigențe constituționale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16, art. 21 sau al art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac” (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017[10], paragraful 20).
Admițând că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, Curtea a adoptat însă doctrina dreptului viu, și și-a reconsiderat jurisprudența în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie.
În particular, în jurisprudența sa[11], Curtea a subliniat că reglementarea unei căi extraordinare de atac nu trebuie să o transforme într-o cale de atac excepțională. Opinăm că acest raționament poate fi reținut cu valoare de principiu și se opune excluderii discreționare de la remediul procesual a unor categorii de persoane sau de hotărâri judecătorești fără a o justificare obiectivă și rațională.
Mai mult decât atât, eventualul risc de „supraîncărcare” a instanței supreme, invocat în Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, a fost remediat prin redefinirea cazurilor de contestație în anulare, prin același act normativ, atare motiv neputând fi invocat pentru a opera o restrângere nejustificată a atribuțiilor constituționale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a procedat legiuitorul din 2013.
Dimpotrivă, prin excluderea nejustificată din legislația în vigoare a celor trei cazuri inițial reglementate, enumerate anterior, de natură a conduce la repararea ilegalităților și sancționarea hotărârilor judecătorești nelegale cu scopul de a asigura respectarea legii și, totodată, protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale, integrate conținutului normative al art. 21 din Constituție și art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 din Convenție, recursul în casație având, totodată, şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei, legiuitorul din 2013 a restrâns, în fapt, fără nicio fundamentare, atribuția constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În această manieră, funcția de casație a instanței supreme a fost restrânsă în mod nejustificat în materie penală, devenind una formală și lipsită de eficiență. Un argument în acest sens derivă din chiar practica instanței supreme care, în materie penală, în cei 6 ani de la intrarea în vigoare, la data de 1.02.2014 a actualului Cod de procedură penală, înregistrează o practică extrem de sumară în materia admiterii pe fond a recursului în casație[12], în particular, în comparație cu alte instrumente de unificare a practicii, cum ar fi recursul în interesul legii[13] (49 de recursuri în interesul legii admise de instanța supremă în perioada 1.02.2014 – 1.01.2021) sau hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (178 de cauze soluționate de instanța supremă în perioada 1.02.2014-1.01.2021)[14] în materie procesual-penală, comparație care relevă, o dată în plus, lipsa de eficiență a instrumentului legislativ, în reglementarea actualmente în vigoare.
În acest context, modificarea din 2013 apare ca fundamental contrară măsurilor de politică legislativă avute în vedere inițial, de către legiutorul din 2010, și, totodată, impune o soluție legislativă care slăbește principiul esențial al siguranței juridice, ca element al statului de drept.
Astfel, se poate argumenta că dispozițiile art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013, cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9, 13 și 14 din Legea nr. 135/2010, în redactarea adoptată de legiuitor, contravin prevederilor art. 21 și art. 126 alin. 3 din Constituție, raportat la art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenție, întrucât limitează garanții fundamentale ale dreptului la un proces echitabil și, totodată, aduc atingere atribuției constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea legii și unificarea practicii judiciare, privând instanța supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casație.
De altfel, jurisprudența constituțională înregistrează deja un precedent, constând în Decizia nr. 540 din 12.06.2016[15], în considerentele căreia Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că „în cazul în care legea – norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial este încălcată trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții interesate posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale”, considerente aplicabile mutatis mutandis, în condițiile în care prevederile art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 au creat un vid legislativ, neasigurând un remediu în cazul încălcării legii.
[1] „The accountability of the magistracy if they decide to diverge from established practice or case-law still does not seem clear: the SCM had to make clear that the independence of the judiciary cannot be an excuse for non-unitary practice.” COM(2015)35/F1 – EN (europa.eu), pag. 8;
[2] Referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20;
[3] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (41) teza a doua din Codul de procedură penală;
[4] Publicată în M.O., partea I, nr. 468 / 15.07.2010;
[5] Publicată în M.O., Partea I, nr. 515 / 14.08.2013;
[6] Republicată în M.O., Partea I, nr. 260 din 21.04.2010;
[7] Ex., Decizia CCR nr. 682 din 6.11.2018, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Legii nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în M.O., Partea I, nr. 1.050 din 11.12.2018;
[8] Decizia nr. 573/2018 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală;
[9] Decizia C.C.R. nr. 220/2019 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a unor dispozitii din OUG 70/2016;
[10] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, M.O., Partea I, nr. 582/20.07.2017;
[11] Dec. 369/2007, precit.;
[12] Ex, printre puținele decizii disponibile din surse publice: Dec. 175/2019, http://juri.ro/recurs-in-casatie-admis-favorizarea-are-caracterul-de-incriminare-generala, https://www.clujust.ro/recurs-in-casatie-admis-pentru-incalcarea-principiului-non-reformatio-in-pejus/; https://www.clujust.ro/recurs-in-casatie-impotriva-unei-decizii-a-ca-cluj-admis-inculpatul-a-fost-pus-in-libertate-dupa-ce-a-stat-7-luni-dupa-gratii/ . Nicio decizie nu a fost identificată de autorii acestui material în baza de daterolii.ro;
[13] http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=19343;
[14] http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=19335;
[15] Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală.
