În Monitorul Oficial nr. 332 din data de 1 aprilie 2021 fost publicată Legea nr. Legea 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în vigoare, conform art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în termen de 3 zile calendaristice de la publicare.
Anterior promulgării, intervenită la data de 31.03.2021, Legea nr. 55/2021 a făcut obiectul controlului a priori de neconstituționalitate, pe calea obiecției de neconstituționalitate formulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obiecție respinsă prin Decizia CCR nr. 101/17.02.2021 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 privind evaziunea Fiscală (M.O. nr. 295/24.03.2021).
În cadrul controlului a priori, analizând Legea nr. 55/2021 din perspectiva criticilor formulate, respectiv, strict în raport de dispozițiile 61 alin. (2), art. 75 din Constituție, art. 1 alin. (3) și (5), art. 148 alin. (2) și (4), art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea a statuat constituționalitatea actului normativ.
Cu ocazia controlului a priori nu a fost însă analizată, Curtea nefiind sesizată în acest sens, constituționalitatea actului normativ în raport cu alte norme constituționale relevante, respectiv, cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, privind principiul aplicării legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) din Constituție, referitor la egalitatea în fața legii și, respectiv, art. 6 par. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), precum și cu principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor pedepselor (art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) și art. 7 din Convenție, analiză pe care o considerăm necesară, în condițiile intrării în vigoare a actului normativ.
Pentru analiza de față, apreciem relevantă o scurtă trecere în revistă a modificărilor introduse, precum și a aspectelor deja constatate de Curtea Constituțională, în jurisprudența sa asupra Legii nr. 55/2021.
Pentru bună ordine, reamintim că prin Legea nr. 55/2021 s-a operat în primul rând o ameliorare a regimului sancționator pentru faptele incriminate la art. 9 din Legea nr. 241/2005. Anterior, fapta era pedepsită cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, limite de pedeapsă majorate cu 5 (respectiv, de la 5 la 13 ani) ani în situația în care prejudiciul depășea echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro, respectiv, majorate cu 7 ani (închisoare de la 9 la 16 ani) în situația în situația în care prejudiciul depășea echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro.
Toate aceste limite de pedeapsă erau reduse la jumătate (respectiv, închisoare de la 1 la 4 ani, pentru prejudicii inferioare pragului valoric de 100.000 euro și închisoare de la 2,5 la 4 ani, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 100.000 euro, precum și închisoare de la 3,5 la 8 ani), în ipoteza recuperării integrale a pretențiilor părții civile până la primul termen de judecată.
În redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, faptele de la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt pedepsite cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, alternativ cu amenda, pentru prejudicii inferioare pragului valoric de 100.000 euro și, respectiv, închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi alternativ cu amenda, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 100.000 euro, precum și cu închisoare de la 9 la 16 ani, pentru prejudicii superioare pragului valoric de 500.000 euro.
Posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate în ipoteza acoperirii integrale a pretențiilor părții civile (Agenția Națională de Administrare Fiscală) a fost eliminată din Legea nr. 241/2005, prin efectul Legii nr. 55/2021.
În schimb, Legea nr. 55/2021 modifică prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, operându-se o modificare a regimului sancționator în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală de la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, potrivit cu care: aplicarea amenzii poate fi dispusă dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare obligatorie (în ipoteza prejudiciului recuperat integral, inferior pragului valoric de 50.000 euro), sau opțională (în ipoteza prejudiciului recuperat, superior pragului valoric de 50.000 euro, dar inferior pragului valoric de 100.000 euro) a pedepsei principale a amenzii.
O prevedere similară, constând în posibilitatea aplicării (i.e., facultative a) pedepsei amenzii în situația prejudiciului recuperat, dar care este superior pragului valoric de 100.000 euro, nu se regăsește în redactarea Legii nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021.
În consecință, apreciem că intenția legiuitorului nu a fost de a permite aplicarea facultativă a pedepsei alternative cu amenda indiferent de valoarea prejudiciului, ci suntem în prezența unor deficiențe de redactare a actului normativ, din perspectiva normelor de tehnică legislativă.
Astfel, în aparență, prevederile art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021 și potrivit cu care: „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (…) (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani”, ar permite aplicarea pedepsei amenzii, în cadrul operațiunii de individualizare a pedepselor, indiferent de valoarea prejudiciului asociat infracțiunii de evaziune fiscală.
În realitate însă, aplicarea pedepsei alternative a amenzii (fie cu titlu obligatoriu, fie facultativ) este supusă dublei condiționări introduse în noua redactare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, atât din perspectiva cuantumului prejudiciului, cât și din perspectiva recuperării prejudiciului, astfel încât, în fapt, pentru infracțiuni de evaziune fiscală având asociat un prejudiciu superior pragului valoric de 100.000 euro, opinăm nu este permisă aplicarea facultativă a pedepsei amenzii, chiar și în ipoteza recuperării integrale a prejudiciului.
În schimb, în privinţa celor două texte de incriminare, respectiv, art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, s-a reglementat, prin introducerea art. 10 alin. (1)1 şi alin. (1)2, o cauză de nepedepsire[1], care se aplică, indiferent de valoarea prejudiciului, dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, text care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauza specială de aplicare a pedepsei principale a amenzii şi cauza de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.
Natura juridică a acestor prevederi este, conform jurisprudenței constituționale (paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021), de cauză de nepedepsire, Curtea Constituțională statuând expres că „se reglementează și o cauză de nepedepsire”.
Cu toate acestea, în ciuda consacrării naturii de „cauză de nepedepsire” (la par. 71), în considerentele Deciziei nr. 101/2021 (par. 104 și următoarele), tot Curtea Constituțională tratează dispozițiile nou-introduse drept norme de dezincriminare.
Concret, Curtea a reținut că „Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare [sb. ns.] a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție”[2], respectiv, „în cauza de față, obiectul juridic general al infracțiunilor de evaziune fiscală îl constituie relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și realizare a veniturilor și cheltuielilor bugetului public (…) acestea protejează integritatea și realitatea bugetului public. Bugetul public național își găsește reglementarea în Constituție, iar veniturile acestuia sub forma impozitelor, taxelor și altor contribuții își găsesc, de asemenea, un fundament constituțional (…) Însă prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susține că s-a creat un vid de reglementare și că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată”[3] [sb. ns.], ci, „din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăși Legea nr. 241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal, pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrității deja afectate a bugetului public național. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuiește răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea rapidă a finalității urmărite[4]” [sb. ns.], iar norma „cuprinde în sine o formă de sancțiune civilă”[5], în condițiile în care „Curtea constată că Parlamentul are competența de a dezincrimina [sb. ns.], că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă”.
Așa stând lucrurile, cauza de nepedepsire condiționată de plata prejudiciului, a accesoriilor acestuia, precum și a unei amenzi civile în cuantum de 20% din valoarea prejudiciului, introdusă în prevederile art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 realizează competența de dezincriminare în materie penală a Parlamentului României.
În jurisprudența sa anterioară asupra diferitelor variante de redactare ale dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituțională statuase, prin Decizia nr. 932/2006[6], că „principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat”.
Astfel, reglementarea unui regim sancționator diferențiat, în funcție de atitudinea inculpatului, care înțelege să repare prejudiciul în integralitate, cu posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, în acest caz, cu o sancțiune civilă de natură pecuniară, este expresia principiului egalității în fața legii, care impune ca la aceleași situații juridice, să se aplice același regim, iar la situații diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat.
Prin urmare, pentru a răspunde imperativului principiului nediscriminării și egalității în fața legii, dispozițiile art. 10 alin. (1)1 trebuie să fie operante pentru toți inculpații aflați în aceeași situație juridică.
Din perspectiva conținutului, prevederile 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, introduse prin Lege, au dublă natură.
Pe de o parte, acestea au natura unei instituții de drept penal material, întrucât privește natura și cuantumul sancțiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancțiune civilă. Astfel cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, „o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial (…) totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală, pe care o poate înlătura[7].
Trebuie observată și împrejurarea că, prin efectul dispozițiilor art. 10 alin (1)2 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, condițiile de incriminare se modifică și din perspectiva circumstanțelor care atenuează răspunderea penală, în sensul că achitarea prejudiciului, reglementată anterior drept o circumstanță personală, devine o circumstanță reală, de care beneficiază toți participanții la infracțiune.
Pe de altă parte, norma are și natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, „în cursul urmăriri penale sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive”.
Cu privire la instituirea unor termene de procedură, în jurisprudența constituțională s-a reținut că „este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigențe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv are o indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept[8].”
Cu toate acestea, Curtea Constituțională a statuat că dreptul recunoscut legiuitorului de a institui termene sau condiții procesuale nu este unul absolut, ci „legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exercițiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăși existența acestuia”[9].
Din perspectiva succesiunii în timp a legii penale, dispozițiile nou-introduse ale art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005 fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanțial penală a acestora, constituie lege penală mai favorabilă, cât timp, anterior soluționării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea înlocuirii răspunderii penale, prin efectul reparării integrale a prejudiciului și achitării sancțiunii civile, constând în suma suplimentară de 20% din valoarea prejudiciului, la fel cum nu a existat posibilitatea aplicării, în unele situații, a pedepsei amenzii.
Astfel cum a reținut Curtea Constituțională, „în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile” [sb. ns.][10].
În conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, fiind consacrat astfel principiul constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile. În Codul penal, principiul constituțional citat își găsește aplicarea în prevederile art. 6, Aplicarea legii penale mai favorabile după soluționarea definitivă a cauzei.
Curtea Constituțională a reiterat imperativul respectării principiului legii penale mai favorabile chiar în jurisprudența sa asupra dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în diferitele redactări aflate în vigoare în timp, subliniind că „orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare.[11]” Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpații care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, iar pentru a se asigura că inculpații care depășiseră acest moment procesual la intrarea în vigoare a normei nu erau discriminați, Curtea a extins beneficiul aplicării textului termenului imediat următor intrării în vigoare a acesteia, indiferent de faza în care se afla procesul penal.
În acest cadru teoretic, se pune problema aplicării în timp a Legii nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, ca lege penală mai favorabilă, după judecarea definitivă a cauzei, adică în situația persoanelor condamnate definitiv pentru infracțiuni de evaziune fiscală, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021.
În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Codul penal, dacă, după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, a intervenit o nouă lege penală, iar „legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii, numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă”.
Ca atare, în situația inculpaților condamnați anterior intrării în vigoare a Legii pentru o infracțiune de evaziune fiscală, având asociat un prejudiciu mai mic de 50.000 euro (în echivalent în lei), care a fost integral recuperat în cursul urmăririi penale sau la judecății, considerăm că își găsesc aplicarea dispozițiile art. 6 alin. (3) Cod penal, condamnatul beneficiind de prevederile Legii nr. 55/2021, ca lege penală mai favorabilă.
Aceste dispoziții se aplică tuturor participanților, inculpați condamnați, chiar dacă nu au participat la repararea prejudiciului, conform art. 12 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021.
În situația inculpaților condamnați anterior intrării în vigoare a Legii pentru o infracțiune de evaziune fiscală, având asociat un prejudiciu cel puțin egal cu pragul de 50.000 euro (în echivalent în lei), dar inferior pragului de 100.000 euro și care a fost integral recuperat în cursul urmăririi penale sau la judecății, sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul că, deși legea nouă prevede o pedeapsă mai ușoară, respectiv, închisoare alternativ cu amenda, aceasta din urmă reprezintă lege penală mai favorabilă numai în situația în care pedeapsa efectiv aplicată, fie și închisoare, ar depăși maximul special prevăzut de legea nouă. În opinia noastră, această ipoteză este, din punct de vedere practic, inaplicabilă, întrucât limitele pedepsei închisorii, prevăzute anterior, nu s-au modificat prin efectul Legii nr. 55/2021, iar sub imperiul legii noi, aplicarea pedepsei amenzii este numai o alternativă, o opțiune pentru instanța de judecată.
Mult mai complicată este, din perspectiva identificării și aplicării legii penale mai favorabile după soluționarea definitivă a cauzei, situația dispozițiilor de la art. 10 alin. (1)1, introduse prin Lege în prevederile Legii nr. 241/2005, care prevăd că infracțiunea de evaziune fiscală nu se pedepsește dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral.
Ca premisă, aceste persoane nu se mai află în termenul de procedură impus de dispozițiile art. 101 din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, respectiv, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare.
În această situație concretă se pune însă problema dacă termenele de procedură impuse de legiuitorul din 2021 nu restrâng excesiv chiar esența dreptului, cu referire la interdicția absolută a discriminării și imperativul egalității în fața legii, din perspectiva sancționării diferite a persoanelor care se află în aceeași situație juridică, respectiv, o diferență nejustificată de tratament între persoanele inculpate pentru evaziune fiscală și condamnate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii, și persoanele inculpate pentru evaziune fiscală, dar cu privire la care, la data intrării în vigoare a Legii, nu se pronunțase încă o hotărâre definitivă de condamnare.
Deși, în mod expres, dispozițiile art. 101 și 102 din redactarea actuală a Legii nr. 241/2005 nu prevăd o sancționare diferită a persoanelor aflate în aceeași situație juridică, se observă că aceste prevederi pot conduce, în fapt, la anihilarea aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, pe considerente discriminatorii, ce nu țin de o anumită atitudine asumată de către inculpați ori de alte rațiuni obiective și rezonabile, ci care țin de considerente precum durata procesului și finalizarea acestuia.
Cu titlul de exemplu, pentru o mai bună înțelegere a problemei de drept, ne raportăm la situația ipotetică a unor participanți la una și aceeași faptă de evaziune fiscală, având asociat un prejudiciu unic. Dintre aceștia, un participant a fost trimis în judecată și condamnat într-o procedură simplificată de recunoaștere a vinovăției, reparând în integralitate și prejudiciul produs, respectiv, acoperind integral pretențiile părții civile. În concret, acest ipotetic participant a achitat în integralitate atât prejudiciul principal, cât și accesoriile acestuia, calculate conform legii fiscale (majorări și penalități de întârziere).
Un al doilea participant, care, însă, nu a uzat de procedura simplificată, care nu și-a recunoscut vinovăția și nu a participat la achitarea prejudiciului, s-ar afla încă în proces la intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021. Pentru acesta din urmă, ca să poată beneficia de cauza de nepedepsire, este suficientă achitarea despăgubirii civile de 20% din valoarea prejudiciului principal, întrucât îi profită, conform alin. (1)2 din noua redactare a Legii nr. 241/2005, plata anterioară făcută de participantul condamnat.
Singura diferență între situațiile juridice sus-descrise rezidă în durata procedurilor judiciare, precum și în atitudinea inculpaților, toate circumstanțele fiind favorabile inculpatului-condamnat: recunoașterea faptei, achitarea integrală a prejudiciului (principal și accesorii, acestea din urmă, în medie, jumătate din debitul principal, așadar, achitarea prejudiciului în procent de aproximativ 150%), atitudinea procesuală care a determinat soluționarea cu celeritate a cauzei. Acesta din urmă, însă, este supus unei sancțiuni penale și plasat într-o situație infinit mai defavorabilă decât inculpatul care nici nu a avut o atitudine procesuală onestă și nici nu a participat la achitarea prejudiciului, dar care va beneficia de cauza de nepedepsire, nefiind sancționat penal, prin achitarea unei simple amenzi civile (20% din debitul principal, față de 150% achitate de persoana condamnată).
Încălcarea principiului egalității și nediscriminării se produce atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În speță, singurul criteriu pentru acest tratament diferențiat rezidă în stadiul procedurii, respectiv, termenele impuse de legiuitor.
Or, astfel cum tot CCR a reținut, „durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei (…) în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților, care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și gradul de încărcare a activității parchetelor și instanțelor”[12] și nu poate fi imputată exclusiv părții. Mai mult, în jurisprudența constituțională s-a statuat că „principiul aplicării imediate a legii procesual-penale nu poate înfrânge principiul constituțional al aplicării legii penale mai favorabile.[13]”
În ceea ce privește disproporția dintre scopul urmărit și mijloacele folosite, considerăm că este afectat și principiul ultima ratio, recunoscut de Curtea Constituțională[14] drept un principiu aplicabil în exercitarea competenței de legiferare în materie penală și potrivit cu care incriminarea unei fapte penale ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ca metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Astfel, Curtea Constituțională a statuat expres că „în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.”[15]
Or, chiar legiuitorul din 2021 a apreciat, prin Legea nr. 55/2021, că sancționarea penală nu este ultima ratio, stabilind, astfel cum au reținut judecătorii constituționali, „o formă de răspundere civilă ce constă în repararea prejudiciului și plata unei despăgubiri distincte”[16], neexistând nicio justificare obiectivă pentru ca atare răspundere civilă să fie aplicabilă numai în cazul unor inculpați, iar în cazul altora, nu.
Evitarea riscului unor situații discriminatorii în practică se putea face de către legiuitor, prin introducerea unor norme tranzitorii, astfel cum jurisdicția constituțională a recomandat în cazuri care comportă abordări similare încă din anul 2011[17], recomandare ignorată însă de legiuitorul din 2021, cu toate consecințele expuse.
În aceste condiții, opinăm că respectarea imperativelor constituționale ale aplicării legii penale mai favorabile, ale egalității în fața legii și nediscriminării, dar și ale dreptului la un proces echitabil și a legalității și proporționalității pedepselor impune constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, în redactarea introdusă prin Legea nr. 55/2021, în măsura în care nu permit aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile tuturor situațiilor născute sub imperiul legii vechi și care au fost soluționate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021.
[1] (11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.
(12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11);
[2] Paragraful 104;
[3] Par. 105;
[4] Par. 106;
[5] Par. 107;
[6] Decizia nr. 932/2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale din 14.12.2006;
[7] Decizia CCR nr. 1483/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală (1969), din 8.11.2011;
[8] Id., Decizia CCR nr. 1483/2011 precit.;
[9] Decizia nr. 766/15.06.2011, M.O. nr. 549/3.08.2011, Decizia CCR nr. 1483/2011 precit.;
[10] Decizia CCR nr. 1483/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală (1969), din 8.11.2011;
[11] Id., Decizia 932/2006, precit.;
[12] Id., Decizia CCR nr. 1483/2011, precit.;
[13] Id., Decizia CCR nr. 1483/2011, precit.;
[14] Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
[15] Id., Decizia nr. 405/2016, precit.;
[16] Id., Decizia CCR nr. 1483/2011 precit., par. 109;
[17] Id., Decizia CCR nr. 1483/2011 precit..
